Muzee – Case cu Povești

admin

„Un muzeu este o instituție permanentă, fără scop lucrativ, în slujba societății și a dezvoltării sale, deschisă publicului, care dobândește, păstrează, studiază, expune și transmite patrimoniul material și imaterial al umanității și al mediului său în scopul studiului, educației și al delectării.” ICOM

« Chiar dacă lumea tinde să devină uniformă, muzeele dau pe afară de tot mai multe comori. Și în timp ce trecătorii se plimbă prin orașul agitat, galeriile de pictură, sculptură, artă contemporană său curiozități oferă vizitatorului refugiul sălilor lor, unde ei își pot reapropria această lume care pare să le scape din ce în ce mai mult. Această dialectică între trecut și viitor, între interior și exterior, între indivizi și culturile lor, între obiecte de tradiție și obiecte de consum, între frumos și urât uneori, unic și adesea compozit, este la originea emoției inspirată de locurile expoziționale. » Frédérique Bardon

Am avut șansa de a vizita multe muzee – MNAR, Luvru, d’Orsay, Prado, British, Guggenheim, Uffizi, Metropolitan etc.

Am rămas atașat de resedintele-muzeu, în care au locuit oameni cu o anumită istorie.

La Paris, Jacquemart-André și Nissim de Camondo.

De ce ? Pentru că sînt case în care mi-ar fi plăcut să locuiesc – cui nu i-ar fi plăcut ? Case frumoase, cu arhitectura remarcabilă, cu trecut demn de roman, care povestesc istorii de demult, case cu personalitate, cu camere decorate minunat. Case făcute nu doar din ziduri și sticlă, ci și din trăirile oamenilor, valorile, pasiunile, dramele, bucuriile lor.

Nelie Jacquemart (1841-1912), Autoportret, 1880, Colectia Musee Jacquemart-Andre.
This is a faithful photographic reproduction of a two-dimensional, public domain work of art. The work of art itself is in the public domain.

Muzeul Jacquemart-André

O poveste despre avere, iubire, artă și ambiție
Édouard André și Nélie Jacquemart au transformat o avere uriașă într-o colecție artistică excepțională. Au construit un palat privat în care artă, arhitectura și viața mondenă se întâlneau, iar apoi l-au lăsat Franței.
Édouard André (13 decembrie 1833 – 1894), născut într-o familie de bancheri bogați, a intrat la 18 ani la Saint-Cyr. Ajunge ofițer în serviciul personal al lui Napoleon al III-lea. Din 1864, la 31 ani, preia locul de deputat al tatălui său. Deja incepuse să își construiasca o colecție de ceramică, tapiserii, bijuterii, ajunge să cumpere și tablouri de Delacroix și tablouri realizate de reprezentanți ai școlii de la Barbizon.
În 1860 Napoleon III îl însărcinează pe Haussmann să facă un plan de urbanism pentru Paris. Pe bulevardul Haussmann nou trasat, Edouard Andre cumpără un teren. Tânărul bogat avea nevoie și de o casă unde să își expună colecția, asa că l-a angajat pe arhitectul Henri Parent s-o facă, în 1869-1876.
Napoleon al III-lea organizeaza un concurs pentru noua Opera din Paris. Participa mulți, printre care și Garnier și Parent. Câștigă Garnier.
Parent construiește pentru Édouard André un palat privat care trebuie să impresioneze societatea pariziană, în timp ce Charles Garnier construiește aproape simultan Opera, destinată să impresioneze întregul Paris. Ambele folosesc arhitectura că spectacol social.
Inaugurarea clădirii private a fost un eveniment, a impresionat.
În 1872, Andre face apel la Nélie Jacquemart, născută în 1841, care se bucură de o bună reputație artistică, să ii facă portretul.
S-au căsătorit în 1881, « un mariage de raison », o căsătorie bazată pe rațiune, nu pe iubire romantică. Édouard, 48 de ani, era un bancher extrem de bogat, moștenitorul unei mari averi. Nélie, 40 de ani, era o pictoriță talentată, dar provenea dintr-un mediu social modest. El beneficia de competența și sensibilitatea ei artistică. Ea dobândea independență financiară și acces la o lume inaccesibilă până atunci. Pasiunea comună pentru artă a transformat căsătoria într-un parteneriat de peste un deceniu.

Musée Jacquemart-André, Paris, 2025. Fotografie © Liviu Ion.

Cei doi nu au avut copii. Au transformat colecționarea artei în marele proiect al vieții lor.
În fiecare an călătoreau în Italia, vizitau anticari, negociau achiziții și căutau opere importante ale Renașterii. Au călătorit și în Orientul Apropiat.
Edouard André moare la 60 de ani. Familia lui încearcă să recupereze averea. La căsătorie fusese încheiat un contract de separație a bunurilor, însă Édouard întocmise ulterior un testament prin care îi lăsa întreaga avere soției. Rudele contestă testamentul și o acuză pe Nélie de deturnarea moștenirii. Nélie câștigă procesul. Păstrează palatul și colecția și continuă să achiziționeze opere de artă timp de încă 18 ani.
Nélie Jacquemart a finalizat decorarea muzeului și a călătorit în Orient pentru a adăuga lucrări prețioase colecției.
Nélie moare în 1912, la 70 de ani. Fidelă planului convenit cu soțul ei, lasă conacul și colecțiile sale Institut de France că muzeu. Nu se limitează la o donație generoasă: stabilește inclusiv condițiile inaugurării muzeului și amplasarea operelor de artă.
La 8 decembrie 1913, muzeul este inaugurat “en grande pompe” de președintele Republicii Franceze, Raymond Poincaré.
Povestea unei femei născute într-o familie modestă, care reușește să devină artistă recunoscută, intră în înalta societate, se căsătorește cu un mare moștenitor, călătorește pe continente, câștigă un proces împotriva familiei soțului și administrează una dintre marile colecții private franceze, e o dovadă de inteligență și tărie de caracter.
În final, își transformă averea într-o instituție culturală care îi supraviețuiește.
De aceea, Jacquemart-André nu este doar un muzeu de artă. Este și povestea unei femei care a reușit să-și construiască un loc durabil în istoria culturală a Franței.
În 2026, palatul împlinește 150 de ani de la inaugurare. Iar muzeul păstrează încă voința fondatoarei sale, inclusiv în privința prezentării colecțiilor.
Câteva lucruri remarcabile despre palat:
Bijuteria arhitecturală este scara monumentală cu dubla revoluție, aflată nu în centrul clădirii, cum era obiceiul, ci la capăt. Proiectată de Henri Parent, această scară este o construcție magică, surprinzător de ușoară, în ciuda densității materialelor care o compun: marmură, piatră, fier, bronz. Pentru a finaliza decorarea acestei scări de onoare, cuplul Jacquemart-André a adus o frescă foarte mare pictată de Giambattista Tiepolo, pentru Vila Contarini din Veneția, unde au descoperit-o și de au cumpărat-o în 1893. Reprezintă pe Henri al III-lea care se întoarce din Polonia să preia tronul Franței de la fratele său Carol al IX-lea.

Grădina de iarnă, un lux deosebit în Parisul secolului al XIX-lea. Caracteristică artei ospitalității care s-a dezvoltat în timpul domniei lui Napoleon al III-lea. Provenind din Marea Britanie, această inovație are un mare succes. Ea constă în a avea, sub acoperirea unui acoperiș de sticlă, plante în ghiveci, cel mai adesea exotice. Acest spațiu verde permite oaspeților să vină și să se odihnească pentru o clipă într-un cadru mai răcoritor decât cel al saloanelor învecinate. Acest hol pavat cu marmură, cu pereții acoperiți cu oglinzi, oferă acces la o scara uimitoare. Sculpturile care o decorează fac din ea o galerie de antichități. Însă plantele care o decorează ne amintesc că această cameră a fost în primul rând o grădină de iarnă, inundată de lumina pe care o răspândește baldachinul. Recenzia din L’Illustration oferă o relatare în 1876: „Minunea acestui minunat palat a fost, fără îndoială, grădina de iarnă […] Femeile noastre înalte și elegante s-au refugiat acolo pentru a evita mulțimea. O asemenea somptuozitate nu ar putea fi permisă decât unui suveran său unui bancher “.
Designul semi-circular al salonului principal evocă preferința secolului al XVIII-lea pentru curbe, în timp ce amestecul de antichități și piese moderne e mărturia creării un stil nou – eclectismul.
Două tablouri de Canaletto (cumpărate în 1864 și 1865 de Edouard André cu 18 500 franci), două de Boucher, picturi de Rembrandt, Fragonard, Guardi, Botticelli, Bellini, un bust de Bernini fac parte din colecția casei.
Apartamentele personale, păstrate în configurația lor istorică.
Fosta sufragerie a reședinței funcționează astăzi că restaurant și salon de ceai, sub numele Le Nélie. Pe plafon se află o frescă de Tiepolo, adusă din Villa Contarini, din regiunea Veneto. Este unul dintre rarele locuri din Paris unde poți lua masă într-un decor aristocratic autentic, înconjurat de artă.
Clădirea are o curte interioară în care se intra pe vremuri cu caleașca; azi, doar pe jos. La cour d’honneur – curtea de onoare –, inspirată de arhitectura marilor reședințe aristocratice franceze, farmecă vizitatorii:
Curtea este retrasă, ascunsă de agitația bulevardului Haussmann.
Fațada simetrică, cu ferestre înalte și sculpturi.
Pietrișul deschis la culoare, care creează un contrast delicat cu piatra fațadei.
Vizitatorul nu intră direct din stradă într-un muzeu, ci traversează mai întâi spațiul în care soseau odinioară trăsurile invitaților familiei André. Pietrișul este esențial pentru atmosferă: în locul unei suprafețe moderne, perfect netede, ai textura și sunetul pașilor, care dau curții un caracter intim și istoric.

Muzeul Nissim de Camondo

Muzeul Nissim de Camondo iese în evidență datorită istoriei dramatice a familiei Camondo, a cartierului care înconjoară muzeul, a arhitecturii clădirii și a colecțiilor pe care le deține.
Familia Camondo era parte a comunității sefarde. Urmare a expulzării în masă din 1492 prin Decretul de la Alhambra, pleacă din Spania la Veneția.
Speculație etimologică : the Camondos – proveneau de la palatul pe care l-au ocupat în Veneția în secolul al XVII-lea: Că’Mondo, „casă lumii”. Povestea din Că’Mondo se potrivește destul de bine familiei, deoarece există înregistrări ale tranzacțiilor sale în Trieste, Veneția, Viena și în alte părți.
Ajung apoi la Istanbul. În 1802 creaza bancă Isaac Camondo & Cie. A fost cea mai mare bancă din Imperiul Otoman până în 1863.
În 1865, Abraham Salomon Camondo a renunțat la cetățenia austriacă pentru a deveni cetățean al Regatului Italiei, stat înființat recent. Că recunoaștere a contribuțiilor și a sprijinului financiar oferit pentru eliberarea Veneției de sub stăpânirea Imperiului Austriac, Abraham Salomon Camondo a primit titlul nobiliar ereditar de conte în 1867, din partea regelui Victor Emmanuel al II-lea al Italiei.
Principala lor casă a fost în cele din urmă la Constantinopol, unde, la începutul secolului al XIX-lea, au devenit cea mai importantă familie bancară evreiască din Levant, li se spunea „The Rothschilds of the East”.
După ce a părăsit Constantinopolul și s-a stabilit la Paris în 1869, contele Abraham-Béhor de Camondo (1829-1889) și fratele său Nissim (1830-1889) au ales să se stabilească cu familia lor la marginea Parcului Monceau, în Paris. Nissim a avut un fiu, pe Moise.
Că și familia de Camondo, familia Cahen d’Anverses a fost pasionată de obiecte de artă din secolul al XVIII-lea. Ei aveau și un castel în afară Parisului, despre care au spus întotdeauna că fusese folosit de Louis XV și Madame de Pompadour.
Pe fata cea mare a lui Louis Cahen d’Anvers, unul dintre cei mai bogați finanțatori evrei din Paris, un prim-director al băncii care mai târziu a devenit Paribas, o chema Irène. A fost imortalizată într-un portret din 1880 de Renoir.
Contele Moise de Camondo s-a căsătorit cu Irène Cahen d’Anvers. După ce a născut doi copii – Nissim în 1892 și Béatrice în 1894 – Irène și-a lăsat soțul pentru contele Charles Sampieri, maitre des ecuries des Camondos, de care a divorțat în 1924. Părinții ei au renegat-o, iar Moïse, care a păstrat custodia lui Nissim și Béatrice, i-a limitat accesul la ei.
Nissim de Camondo a luptat în primul război mondial.
Pe 5 septembrie 1917, la ora 11,15, la bordul avionului Farman 130, se afla într-o misiune de recunoaștere. Avionul său lovit de germani s-a prăbușit undeva pe lângă Embermenil. Pilotul Nissim de Camondo și mitraliorul Lucien Desessarts își pierd viața. Nissim avea 25 de ani. Germanii recuperează trupurile.
La 9 septembrie 1917, la cimitirul din Avricourt-Elfringen, germanii au organizat o ceremonie militară: sicriul lui Nissim a fost purtat de opt soldați germani, pe el au fost așezate decorațiile și echipamentul său, i s-au acordat onorurile militare. Ceremonia trebuie înțeleasă în cadrul codului militar al epocii și al respectului acordat unui ofițer aviator inamic mort în luptă. Rămășițele sale au fost aduse la Paris în ianuarie 1919 și depuse în cavoul familiei Camondo din cimitirul Montmartre.
Moïse de Camondo a fost înștiințat prin telegramă de moartea fiului după aproape 3 săptămâni ; la început a refuzat să creadă. Și-a închis toate activitățile bancare. S-a retras în mare parte din societate și s-a dedicat în primul rând colecției sale ; a găzduit totuși mese la intervale regulate. Moise a murit în 1935, iar muzeul s-a deschis anul următor. Și-a donat locuința Societății de arte decorative din Paris că muzeu (Musée Nissim de Camondo) în onoarea fiului său.
Pentru Moise, un bărbat care-și pierduse soția, fiul și lumea lui, obiectele din casa-muzeu erau singura prezență permanentă, singurele lucruri din viața care nu l-au abandonat niciodată. Moïse de Camondo scria că frumoasa colecție a să a fost menită să glorifice secolul 18 al Franței, „o perioadă pe care o iubesc mai presus de toate celelalte”.
În 1942, Béatrice de Camondo a fost arestată de naziști la Paris și deportată la Auschwitz, unde a fost gazată pe 4 ianuarie 1945, cu doar două săptămâni înainte că forțele sovietice să elibereze lagărul de concentrare.
Palatul, construit între 1911 și 1914, reconstituie atmosfera unei reședințe aristocratice franceze din secolul al XVIII-lea. În spatele decorului istoric se ascunde însă o locuință dotată cu tehnologie modernă pentru epoca să
Scara monumentală, cu balustradă din fier forjat, introduce vizitatorul într-un univers inspirat de aristocrația franceză dinaintea Revoluției.
Marele salon găzduiește mobilier de epocă, tapiserii, obiecte decorative, într-o armonie aproape teatrală a încăperii
Moïse de Camondo a colecționat piese realizate de unii dintre cei mai importanți ebeniști francezi, inclusiv Jean-Henri Riesener, furnizor al curții regale.
Mobilierul este remarcabil prin decorațiunile extrem de elaborate și esențele prețioase de lemn
Biblioteca ocupă o încăpere în rotondă, în centrul apartamentelor private. De aici, Moïse privea spre Parc Monceau și consulta cataloagele licitațiilor de artă și publicații precum Gazette des Beaux-Arts
Una dintre comorile muzeului este serviciul de masă din porțelan de Sèvres, decorat cu păsări după ilustrațiile naturalistului Georges-Louis Leclerc, conte de Buffon. Cuprinde aproximativ 350 de piese; este unul dintre cele mai spectaculoase ansambluri de porțelan francez din secolul al XVIII-lea.
Bucătăria este dotată cu un cuptor și o rotiserie monumentale din fontă și oțel. Se pot vedea vase de cupru, echipamente profesionale și spații specializate. Pereții și tavanul erau integral placați cu faianță pentru igienă. Avea și un sistem care împiedica mirosurile și zgomotele să ajungă în sufrageria de deasupra.
Băile aveau instalații moderne, robinete nichelate și căzi din gresie emailată. Casă dispunea de nouă toalete.
Moïse a lăsat casă și colecțiile sale moștenire instituției Les Arts Décoratifs, cu condiția păstrării ansamblului, în memoria fiului său Nissim.
Luxul, rafinamentul și frumusețea obiectelor capătă astfel o semnificație diferită: un tată îndurerat a transformat casă în care trăise cu fiul său într-un palat al amintirilor.

Le lieutenant pilote aviateur Nissim de Camondo (1892-1917), 1917, Musée des arts décoratifs, Paris. Public domain.

PS. Cu ani în urma am locuit totuși, câteva zile, nu intr-un palat, ci într-o casă specială, lângă Paris, unde a trăit primul laureat al premiului Nobel pentru literatură.