George Enescu: muzica, țara și Maruca

admin

Edmond Alexandre Joaillier, George Enescu (1881-1955) at the piano, 1930, Paris, Bibliotheque Nationale de France, PD: “Copyright : domaine public.”

Muzica, o fericire

S-a născut vara, pe 19 august 1881. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție. La fel ca alte genii muzicale : Mozart cânta la clavicord și vioara, și compunea la 5 ani ; la 6 ani cânta în față Prințului-Elector de Bavaria la Munchen și în față împărătesei Maria-Tereza. În 1921, când avea 4 ani, Dinu Lipatti a cântat la vioara alături de George Enescu, nașul sau de botez.
Între anii 1888 și 1894, la recomandarea lui Eduard Caudella (rector al Conservatorului din Iasi între 1892 și 1901), Enescu studiază la Conservatorul din Viena (erau doar doi studenti sub 10 ani acolo, unul era românul). Invata germana și franceza, da concerte, entuziasmând presa și publicul. Tatal lui a vândut o moșie pentru ca George să poata studia la Conservatorul din Viena, care aparținea de Musikverein, celebră și azi nu numai datorita concertelor de Anul Nou.
Incepind cu octombrie 1891, a dat 9 concerte publice la Viena. A dat și un concert privat la Curte, în prezenta împăratului Franz Josef I.
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899. La Paris a fost protejat de Elena Bibescu, pianista remarcabila.
La 1 martie 1898 interpreteaza la Ateneu în premieră Poema română (dedicata memoriei Elenei Bibescu), piesa care l-a lansat în calitate de compozitor.
În 1898 începe și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară la Castelul Peleș din Sinaia.
A urmat o carieră cu compoziții excepționale, cu concerte în Europa, SUA, Canada, Rusia, întâlniri memorabile, realizări extraordinare.
La Carnegie Hall a dirijat prima oara ca Guest Conductor, pe 2 ianuarie 1923, la ora 20,15. A condus Orchestra Filarmonica din Philadelphia, care a interpretat Rapsodia a 2-a. În perioada 1937-1939 a dirijat des acolo.
Premiera mondială a operei Oedip (dedicata Marucai) a avut loc la Opéra Garnier din Paris, pe 13 martie 1936. Compozitorul avea atunci 54 de ani.
În perioada 1937-1939 a concertat des în străinătate. În 1939-1944 războiul il tine în România. Cântă cu Dinu Lipatti, George Cocea, Constantin Silvestri, Ion Filionescu și mulți alții. In 1944 susține numeroase concerte; pe 18 iunie cântă pentru Crucea Roșie, iar după bombardarea Ateneului, concertele se mută și în Sala ARO. În 1945 participa la concerte cu David Oistrah și Lev Oborin, iar în primăvara lui 1946 face un turneu în URSS, unde îi întâlnește pe Șostakovici, Haciaturian, Oistrah. În mai 1946, Yehudi Menuhin vine la București. Între 13 și 20 mai, Menuhin și Enescu dau împreună o serie extraordinară de recitaluri și concerte.
Enescu era un om bun, modest, atașat de prietenii sai. Arghezi povestea despre prietenia muzicianului cu Luchian. « Cind pictorul era paralizat, țintuit la pat și abia mai putea să vorbeasca, Arghezi i-a făcut o vizita lui Luchian intr-o dimineata și l-a gasit plângând. A aflat ca în noaptea precedenta, pe când pictorul zacea în pat, Enescu venise la el în camera, își scosese vioara, și, fara să spuna vreun cuvint sau să aprinda lampa, i-a cântat prietenului sau două ore fara întrerupere. » »(Noel Malcolm, pag 123)
George Enescu spunea: „În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”
Rapsodia română nr. 1 în La major și Rapsodia română nr. 2 în Re major (ambele op. 11) sunt cele mai cunoscute piese orchestrale ale lui George Enescu. Au fost create în perioada de tinerețe, prima audiție a avut loc la București în 1903, la Ateneul Român, într-un concert dirijat de compozitor și Eduard Wachmann. Sunt miniaturi simfonice bazate pe folclor și pe prezentarea unui grupaj de melodii tip potpuriu. Caracterul lor exotic, dinamismul, frumusețea melodică, orchestrația spectaculoasă au făcut ca aceste piese să între repede în repertoriul marilor orchestre și să fie interpretate în concert ori în înregistrări discrografice de către mari dirijori ai lumii.
1941: « Enescu cânta întotdeauna fara note, din memorie. Violonistul cvartetului, Alexandru Rădulescu, l-a întrebat daca este adevărat ce spusese odată d’Indy, anume ca, daca lucrările lui Beethoven ar fi distruse, Enescu ar putea să le refacă pe toate din memorie. O, nu, a spus Enescu, doar simfoniile, cvartetele și triourile, Missa Solemnis și Fidelio. »(Noel Malcolm, pag 223)
Mihail Sebastian scria :„Enescu este un tulburător poet al baghetei și un desăvârșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica (pentru că o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența să, lirismul egal cu precizia. A lucra sub o asemenea îndrumare ar fi o onoare și o șansă pentru oricare orchestră din lume, oricît de impozantă, oricît de reputată ar fi ea. Dar cînd astfel de noroc dă peste o orchestră inegală, ezitantă, cum e Filarmonica noastră – bagheta lui George Enescu ia aspectul unei extraordinare funcții educative.”
Enescu : « Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul »
Pablo Casals spunea: « Enescu, prin profunzimea și anvergura înzestrărilor sale, a fost cel mai mare fenomen muzical de la Mozart încoace »

Tara:

Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale.
În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea țării. Compozitorul e numit senator de Carol al II-lea.
În anii celui de-al doilea război mondial, Enescu nu și-a încetat activitatea concertistică, cântând pe scena Ateneului Român. A încurajat și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea. După război a dat concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la Sinaia.
George Enescu s-a aflat pe lista Blocului Partidelor Democrate (cu PCR în frunte) la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, ca independent în județul sau natal Dorohoi. În urma scrutinului – cea mai mare fraudă din istoria parlamentară României, în urma careia rezultatele au fost inversate astfel incit BPD să câștige – , a fost ales deputat pentru legislatura 1946-1948. El însă trimisese însă o scrisoare lui Emil Bodnaras pe 25 octombrie, în care spunea «ca nu fac politica și nu iau nici o obligație pe teren politic». Oricum, nu mai era în țară.
Enescu și Maruca, soția să, parasisera România pe 6 septembrie 1946, cu vaporul “Ardealul”, care-i va duce la New York. Acolo Yehudi Menuhin le aranjeaza actele de refugiați. Dupa câteva luni vor pleca la Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, Enescu a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru.
În 1948 a fost propus să devina membru al Academiei Republicii Populare Române. În 1953 Petru Groza i-a trimis o scrisoare prin care il invita să se intoarca în țară. Enescu, 72 ani, bolnav, a refuzat, invocând motive medicale.
S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A plecat de pe sfera cu pământ, apa și viețuitoare, pe sfera muzicii universale.
În București se află Muzeul Național „George Enescu”, găzduit în trei camere din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. În anexa din spatele palatului, deschisă publicului, au locuit Maruca și Enescu.
Exista și o casa memorială „George Enescu” în Sinaia, un muzeu memorial amenajat în Vila Luminiș, în Cartierul Cumpătu. Vila este realizată în stil neo-românesc în perioada 1923-1926, după planurile arhitectului Radu Dudescu. Aici a locuit și a lucrat compozitorul român începând din 1926 în 1946.
Festivalul „George Enescu” (https://www.festivalenescu.ro/) este un eveniment muzical românesc de prestigiu internațional, inițiat în anul 1958 în memoria marelui compozitor și violonist. La început, festivalul s-a ținut din trei în trei ani. În anii ’80, festivalul și-a pierdut din strălucire, după ediția din 1979 având loc neregulat. A fost reluat după Revoluția din 1989 (prima dată în 1991), iar prin Hotărârea de Guvern nr. 258 din 13 martie 2002 privind organizarea din doi în doi ani la București a Festivalului Internațional “George Enescu”, s-a stabilit actuala ritmicitate a festivalului.
Pe 1 septembrie 2013, cu ocazia deschiderii festivalului, a fost dezvelită statuia lui George Enescu, realizată de Constantin Baraschi, amplasată pe Bulevardul Magheru.
Fotografia cu Enescu la pianul Pleyel e făcută de fotograful parizian născut la Constantinopol Edmond Alexandre Joaillier (1886–1939), care avea atelierul pe rue de Clichy nr 20. Enescu locuia la nr 26-28.

Banii :

George Enescu muncea pentru bani. Câștiga din concerte, turnee, dirijat, compoziție și activitatea pedagogică. Vila Luminiș de la Sinaia fusese construită între 1923 și 1926 din banii câștigați de el din concertele în SUA.
În schimb, Enescu nu a avut niciodată un imobil în București. După căsătorie, el și Maruca au locuit în dependințele din spatele Palatului Cantacuzino, adică într-o proprietate a ei.
La Paris, banii câștigați din concerte în Franta erau cheltuiți și de Maruca, obișnuită cu luxul. Enescu i-a trimis vioara să Guarnieri lui Yehudi Menuhin, pentru ca Maruca să nu o vândă. Enescu a cerut înapoi vioara, pe care Maruca a vândut-o, alături de manuscrise. (Noel Malcolm, pag 270)
Enescu a murit în camera 40 a hotelului Atala, din 14 Rue Chateaubriand, deținut la acea vreme de românul Florescu.
Maruca Cantacuzino a trăit cea mai mare parte a vieții din patrimoniu și din veniturile produse de proprietăți.
Activitatea ei reală a fost cea tipică unei aristocrate cultivate: administrarea proprietăților și a casei, viață socială, saloane culturale, patronaj artistic și relații în cercurile Curții. A fost și memorialistă – jurnalul ei, Umbre și lumini, a fost publicat ulterior.
Maruca provenea deja din aristocrația moldovenească Rosetti-Tescanu. Conacul și moșia de la Tescani erau proprietăți ale familiei sale. Conacul construit de Rosetti-Tescanu în jurul anului 1880 a ajuns în patrimoniul ei și ulterior a fost cedat statului.
După moartea sotului Mihail Cantacuzino, palatul de pe Calea Victoriei i-a rămas Marucăi prin testament.
Maruca își exploata economic patrimoniul. În perioada 1930-1946, Palatul Cantacuzino a fost închiriat Președinției Consiliului de Miniștri. Așadar, cel puțin o parte dintre veniturile sale proveneau efectiv din chirii și administrarea proprietăților.
La plecarea din 1946, pregătită din timp, aveau deja o situatie materiala buna. Enescu vânduse încă din vara lui 1946 mobilă și alte bunuri de valoare, tocmai pentru că anticipa că nu se va mai întoarce. A plecat legal, cu pașaport diplomatic și viză pentru SUA. Enescu avea apartamentul de la 26 rue de Clichy – camerele sale de lucru erau faimoase pentru discreția și sobrietatea decorului -, Paris, iar documentele poliției franceze menționează și proprietatea de la Bellevue, folosită periodic.
Paminturile Marucai au fost expropiate. Tescaniul a fost donat în 1947.
Banii lui Enescu, strânși în urma concertelor dintre cele două razboaie mondiale, aflați în banci românești, i-au fost confiscați.
Dosarul poliției franceze, care ii verifică pe cei doi refugiați, George și Maruca, din 9 decembrie 1950, consemnează o chirie anuală pentru locuința din rue de Clichy de 20.000 franci și venitul anual al lui Enescu, estimat la 700.000–800.000 franci. Concluzia raportului e ca situația le permitea o viață decentă, atunci. Dar inflatia era mare, în 1960 a avut loc o denominare; în banii de azi ar fi un pic peste 2000 euro lunar, pentru amândoi, ceea ce nu e mult, având în vedere de la ce stil de viață plecasera, mai ales Maruca (palate, moșii, servitori etc).
În anii 1950–1954, sănătatea lui Enescu se deteriorează, capacitatea de a concerta scade, economiile se consumă. In anii 1954 și 1955, după atacul cerebral, el nu mai poate câștiga ca înainte și situația financiară devine realmente dificilă.
“George Enescu i-a mărturisit preotului Vasile Haţeganu de la New-York: «Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sunt cerşetor în lume». Şi cum, în ultimii ani de viaţă, el nu mai putea cânta la vioară din cauza spondilozei, care îi afecta grav coloana vertebrală, atunci mergea să dirijeze orchestre. Toată lumea muzicală din Paris era la curent de drama şi de exploatarea pe care bietul Enescu o trăia cu despotica şi capricioasa să soţie, dar nimeni nu putea să facă nimic, iar unii se şi întrebau dacă nu cumva Maestrul şi-a rătăcit minţile şi este masochist, plăcându-i suferinţa, şi cum este posibil să fie subjugat acestei creaturi. Bineînţeles, Maruca nu aducea nici un ban în casă, ea numai cheltuia şi pentru ea niciodată nimic nu era de ajuns.” (Adevarul, 2017)
În 1950 Enescu (69 de ani) are un atac de cord în timpul unui concert la Londra. În 1954 are al doilea atac. În 1955, în noaptea de 4 spre 5 mai, muzicianul moare în Hotelul Atala din Paris. Slabit, imobilizat la pat, pe jumătate paralizat, a fost lucid pana în ultima clipa a vieții. Ultima să fotografie e cu câinele.
Maruca ii va supraviețui 13 ani. A beneficiat de drepturile patrimoniale ale lui Enescu între 1955 și 1968. E posibil să fi beneficiat și de un flux regulat de redevențe occidentale din opera lui Enescu, membru al SACEM din 1902.
A trait în Hôtel des Trois Couronnes (azi e un hotel de 5 stele), la Vevey, cantonul Vaud, în Elvetia. I s-a spus « Hotelul celor trei capete incoronate » pentru ca acolo au locuit regina Olga a Greciei, maharajahul Holkar din Indore și regele Wilhelm al III-lea al Tarilor de Jos. Și alte celebritati au locuit acolo de-a lungul anilor: Tchaïkovski, Camille Saint-Saëns, Henry Miller, Thomas Mann, Gary Cooper, Charlie Chaplin, Sir Peter Ustinov.
Ea a încasat chirie pentru palatul din Bucuresti cel putin pentru o perioada; nu mai era bogată ca în tinerete, dar avea un nivel de trai decent.
Patrimoniul rămas dupa Maruca ajunge la Alice (față avuta cu Misu Cantacuzino), care a părăsit România în 1947, si la Maria-Ioana Cantacuzino / Oana Orlea, față lui Bizu, care a moștenit drepturile de autor ale lui George Enescu și a părăsit România în 1980.

Philadelphia Orchestra, Program page 5, January 02, 1923, Identifier: CH1169384
Copyright or Credit: Courtesy of Carnegie Hall Rose Archives, Rose Museum and Archives
https://collections.carnegiehall.org/asset-management/2RRM1TXBDRKW?&WS=SearchResults&Flat=FP
Rights Statement Description: Carnegie Hall reasonably believes that the item is not restricted by copyright or related rights, but a conclusive determination could not be made.

Maruca : educată, frumoasă, bogată, răsfățată, arogantă, greu de învins

Maria Rosetti Tescanu s-a născut la 18 iulie 1878. Parintii ei, Dimitrie Rosetti Tescanu (cu studii la Lausanne și Paris) și Alice – nascuta Jora (școală la Stuttgart), făceau parte din vechea nobilime a Moldovei
Maria a fost educată în spirit artisitic, cu precădere în domeniul muzicii și al literaturii. În perioada 1884-1896 studiaza cu două institutoare engleza, franceza, istorie, desen, pian.
În ianuarie 1897, tatăl său s-a sinucis, lucru care a marcat-o.
S-a măritat la 18 ani cu prințul Mihail (Misu) G. Cantacuzino, ministrul justitiei în 1910 în guvernele lui Petre Carp, Titu Maiorescu, apoi în guvernul lui Ionel I.C. Bratianu (1916-1918), primar al Bucureștiului în perioada decembrie 1904 – martie 1907. Mihai Cantacuzino a fost fiul cel mai mare al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino (numit și „Nababul”, căci era cel mai bogat om din România, atunci) și al Ecaterinei Cantacuzino.
Maruca și Misu Cantacuzino au făcut doi copii, Constantin (zis Bâzu, celebru pilot de aviație și playboy) și Alice. Casnicia ei cu Mihail a fost nefericită și marcată de infidelitățile lui. Misu a înșelat-o cu sora ei Nellie și cu alte femei. În august 1928, Mihail Cantacuzino a sfârșit într-un accident de automobil. Maruca a devenit văduvă, însă se desprinsese de el demult.
Maruca, căci asa era alintata, a fost considerată cea mai frumoasă prințesă a vremii. « Maruca avea ochii mari, negri, maini frumoase, degete subțiri și un aer de aristocrat, distins. Poate pentru ca parea înaltă și supla datorită tocurilor inalte și rochiilor lungi. Dar era mereu bizara, cu toane, extravaganta, alteori profund depresivă. Altii au spus ca avea un snobism deplasat care l-a ranit pe omul pe care ea l-a iubit mai mult, pe George Enescu. Dar toți cei care au o-o au fost de acord asupra unui lucru: Maruca nu era ca toate celelalte femei, era “la princesse aimee”, prințesă iubită. »
Regina Maria scria despre Maruca: “Ocupa un loc de frunte în grupul prietenilor mei. Era uneori ciudata și avea, de netăgăduit, o fire originala. Tovarasia ei te însuflețea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Traia dupa bunul plac, fara să-i pese de critici. Maruca avea manii, și una din ele era gustul de a sta aproape în întuneric… ii placea să ne adune acasa la ea… ne facea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii”.
Importante cele 3 M din viață lui Enescu: Regina Maria, Martha Bibescu și Maruca. Regina și Martha il invitau la serate, pe Maruca o iubea.
Maruca avea 19 ani (era măritată de un an) când l-a o pe Enescu la Ateneu, care prezentase Poema română.
Maruca avea 28 de ani când l-a revăzut pe Enescu, în 1907, la Sinaia. Iată cum îşi amintea prinţesa prima lor întâlnire, în memoriile ei, intitulate “Umbre şi lumini”: « Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient… Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa. »
Enescu acceptase pozitia de “cantaret de Curte” la palatul Cantacuzino. Lumea buna care venea acolo știa care este relația dintre Maruca și Enescu. Nici Misu Cantacuzino nu era străin de idila dintre soția să și compozitor, dar nu-i dadea foarte multa atenție. Enescu însă se jena să cante la Palatul Cantacuzino, care aparținea de drept soțului Marucai. Enescu avea oroare de Misu Cantacuzino.
În iunie 1928 Maruca (49 de ani) l-a o pe filosoful Nae Ionescu (38 de ani). Prietenia intelectuală dintre ei s-a transformat rapid în pasiune. În amintirile sale, prinţesa se confesează: “Nae Ionescu a intrat în viaţa mea ca trimis extraordinar al sferelor înalte ale gândirii şi ale metafizicii spre care mi-a deschis Calea, pe de o parte, dar tulburându-mi, pe de altă parte, existenţa, în totalitate”. Prinţesa, rămasă recent văduvă, s-a îndrăgostit nebuneşte de idolul tineretului universitar. Enescu a asistat neputincios la debutul idilei. Nae s-a mutat practic în palatul ei de pe Calea Victoriei.
Relaţia dintre Maruca Cantacuzino şi Nae Ionescu s-a încheiat la 5 iulie 1933. A fost una dintre cele mai pătimașe, scandaloase și distructive legături amoroase din Bucureștiul interbelic.
În 1934, în timp ce Maruca era încă prinsă de relația cu Nae, Enescu nu mai putea merge nici măcar la propria Vilă Luminiș, unde se aflau Maruca și Nae.
Nae Ionescu era căsătorit, dar trăia separat de soția să, Elena Fotino, care il iubea obsesiv, în ciuda umilintelor provocate de infidelitățile lui publice. El folosea căsătoria ca un paravan de siguranță, pentru a nu se angaja față de amante. Dupa moartea lui, Elena i-a pastrat manuscrisele și a continuat să ii poarte numele cu mândrie.
Maruca își dorea cu disperare să devină soția lui Nae. Pentru ea, relația era mistică, totală și devorantă. Îl descria în scrisori ca având un „chip de diavol” care o fascina. Pentru Nae Ionescu, spirit cinic și mare seducător al epocii, prințesa reprezenta un trofeu social, o intrare în cea mai înaltă aristocrație și acces la un stil de viață luxos.
Profesorul s-a consolat apoi în braţele unei alte doamne din înalta societate, talentată pianistă și scriitoare Cella Delavrancea, față lui Barbu Ștefănescu. El avea 48, ea 50 de ani.
Cella a fost primul artist din istoria culturii române care a participat la sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la Ateneul Român, printr-un concert de gală în care a cântat alături de pianistul Dan Grigore. Ea s-a stins în 1991, la 103 ani.
Cella a fost casatorita cu Viorel Tilea, ambasadorul României la Londra în perioada 1938 – 1940. După instaurarea regimului antonescian, el a refuzat să se întoarcă în țară și a solicitat azil politic în Anglia. Demis din post, a pierdut cetățenia română și toate proprietățile din România. A fost nepotul de fiică al memorandistului dr. Ioan Rațiu. În anul 1948 Republica Socialista România îi retrage pentru a două oară cetățenia română. Viorel Tilea a făcut parte din Liga Românilor Liberi în anii 1950. În 2009, salonul de protocol diplomatic al Ambasadei României la Londra și totodată fostul birou al lui Viorel Tilea, a devenit „The V. V. Tilea Room”.
Stelian Tanase despre filosof : « Nae Ionescu frecventa palatul Cantacuzino și pentru patul prințesei, dar mai întîi de toate ca să fie văzut. Era o chestiune de statut. Poza într-un indiferent la ierarhii sociale și la recunoașteri. Voia să pară deasupra acestor vanități vulgare. Voia să treacă drept un dezabuzat, distant și lua o mină diabolică. Ii plăcea să terifieze…A păcălit pe mulți, dovadă – legenda lui a rămas pînă azi. Dar aș sublinia mai curînd latura lui cabotină, perversă, megalomană. Era un manipulator tipic și un cinic. Interesele lui bănești au fost foarte mari. Îi plăceau luxul și confortul. Pentru a-și acoperi pretențiile a intrat în diverse combinații dubioase. Un exemplu, a semnat o poliță în fals acoperită de bancherul Aristide Blank (fostul soț al Cellei Delavrancea). Se îmbrăca foarte cochet, elegant, chiar pretențios. A fost reprezentantul IG Farben Industrie în România și a negociat o afacere de foarte multe milioane cu vagoane de oțel pentru industriașul Malaxa….Personajul indiferent pe care îl afișa în societate era o făcătură, o imagine pe care a impus-o chiar el. O mască. Nae Ionescu a fost dimpotrivă, foarte interesat să se găsească undeva deasupra societății, adulat, un semizeu. Acest model a rămas în vigoare pînă azi, are încă imitatori printre intelectuali. Cu studenții și ucenicii lui Nae Ionescu i-a mers mai ușor. Era de ajuns să tacă, să îi privească cu ochii lui verzi, pe sub sprîncenele stufoase, să ia o mină diabolică, să debiteze sofisme…Cu lumea românească a fost însă mult mai complicat, lume veche, cu școala Bizanțului și a Fanarului. Lume care a văzut multe și a îngropat mulți ambițioși și impostori. În acest joc Nae Ionescu a pierdut pariul. A fost un personaj de extracție caragialiană, un Rică Venturiano cu ifose metafizice. A fost un farseur care a jucat însă la cacialma pe mize foarte mari. A fost și un om al disprețului. Nu a scris nimic memorabil, nu a fost un creator, a fost o natură sterilă. Pentru el Maruca Cantacuziono a fost un trofeu, pradă de soi a unui vînător ambițios. S-a folosit de ea pentru prestigiu personal. ”
Stelian Tanase mai scrie : « Maruca Cantacuzino a fost convinsă că Nae, 43 de ani, a părăsit-o pentru prietena ei Cella Delavrancea. Nu era adevărat. Histrionicul ei amant a lăsat-o pe mai vîrstnica și nevrotica prințesă pentru o femeie mai tînără și mai ofertantă, Lucia Popovici-Lupa »(care în 1933 avea 36 de ani, erau colegi la Institutul National de Educatie Fizica)
Urmare a depresiei, în februarie 1935 Maruca a vrut să își dea foc și și-a turnat acid pe față. Avea 56 de ani. Scapa. Enescu o veghează. Tot el o internează, în septembrie 1935, într-un sanatoriu de boli nervoase din Viena. Aici, în sfârşit, tratamentul dă rezultate. Anul următor, în vară, se reîntorc împreună la Tescani. Se vor căsători, căci asa promisese Enescu, la 5 decembrie 1937 ; ea avea 58 de ani, el 56.
Enescu i-a a dedicat Marucai opera la care a muncit 10 ani, Oedip (27 aprilie 1931).
Enescu avea pentru Maruca o “deosebită adorație”. La căsătoria celor doi, Cella, domnișoară de onoare, își amintea că pe chipul lui Enescu trecea „o lumină de extaz” și că părea că plutește. Enescu a avut față de Maruca un atașament persistent, vreme de aproximativ patru decenii, până la moarte. Nae pare să fi fost marea pasiune, devastatoare a Marucăi; Enescu a fost atașamentul mult mai lung, stabil și protector. După catastrofa Nae Ionescu, Enescu devenise pentru Maruca omul de care știa că nu va fi abandonată. După moartea lui Mișu Cantacuzino în 1928, Maruca era liberă să se mărite cu Enescu, dar nu o face. În schimb, se implică profund cu Nae Ionescu. Ruptura din 1933 o aruncă într-o depresie severă, urmată de episodul de automutilare și de câțiva ani de recuperare. În această perioadă, Enescu revine și îi rămâne alături, inclusiv sacrificând angajamente profesionale.
În 1945, Enescu și Maruca locuiesc în casa mica din spatele Palatului Cantacuzino din Calea Victoriei. Palatul revenise copiilor lui Misu Cantacuzino, Bîzu și Alice, dar Maruca ar fi putut să locuiasca în el, daca ar fi dorit, beneficiind de uzufructul respectiv. N-a făcut-o, pentru ca Enescu avea oroare de palatul în care cantase, ani la rand, în față soțului Marucai. Și aici, în casa mica, Maruca își formase o Curte, invitând lumea buna la seratele muzicale date de Enescu.
Enescu și Maruca parasesc România la 6 septembrie 1946, cu vaporul, spre SUA. Ajung apoi la Paris. Enescu și Maruca au locuit în vila de la Bellevue pana în 1950 cand, constrânși să-și reduca cheltuielile, s-au mutat în micul apartament din Rue de Clichy. Curand dupa stabilirea lor la Bellevue, în noiembrie 1947, a sosit la Paris și Mircea Eliade. În decembrie 1947 Cioran este invitat și el la ceai la vila de la Bellevue.
“Maruca Cantacuzino fusese dama de companie a Reginei Maria a României, şi pretindea că este Prinţesă, deşi fusese doar prin alianţă, ca urmare a căsătoriei sale precedente, la vârsta de 18 ani, cu bogatul prinţ Mihail Cantacuzino, primar al Bucureştilor şi Ministru de Justiţie, care deţinea în Bucureşti „Palatul cu lei” de pe Calea Victoriei. „Maruca era o tirană, o sclifosită şi o snoabă, arogantă, plină de vanitate, comodă (se trezea dimineaţa pe la orele 11 şi la amiază, ea lua micul dejun), iar la telefon, dacă cineva cerea să vorbească cu doamna Enescu, nici măcar nu răspundea, dar dacă cerea să vorbească cu Alteţa Să, Prinţesa Cantacuzino, ei, da, atunci răspundea imediat. Lui Enescu îi şi era frică de ea şi făcea supus tot ce ea îi cerea şi îi satisfăcea toate mofturile şi toate capriciile, iar când aveau musafiri, ea nu mergea niciodată să deschidă uşa, ci îl trimitea pe el. El deschidea uşa şi îi ruga pe musafiri înainte de a intra, ca să i se adreseze Marucăi numai cu titlul de Alteţă, că numai aşa îi place. Ori „Alteţa Să”, Maruca, nu a fost niciodată o adevarată Alteţă, deoarece nu se născuse Prinţesă, ci era fiica unor boieri din Tescani, judeţul Bacău şi se numea Maria Rosetti-Tescanu“, arată Vania Atudorei.” (Adevarul, 2017)
La King’s College din Londra se află, în fondul documentar Miron Grindea, “o opera remarcabila, de proportii, continând câteva sute de pagini și structurata în patru mari parti”. Manuscrisul poarta titlul Souvenirs d’une Princesse Moldave. En quatre parties. Prima parte reprezinta “un fascinant roman” al familiei Rosetti, din care se tragea autoarea, cea de a două cuprinde episoade legate de căsătoria Marucai cu Misu Cantacuzino, cea de-a treia este consacrata perioadei 1914-1918, iar ultima se refera la viață de familie a Marucai cu George Enescu. Ulterior, autoarea a adaugat “un epilog în trei parti și un tablou final asupra vieții din epoca interbelica. Manuscrisul este datat “Fontainebleau, juillet 1953″…”
Maruca moare pe 23 decembrie 1968, la 89 de ani, la Vevey. E înmormântată ulterior alături de Enescu, în Cimitirul Père Lachaise din Paris, lângă Berlioz, în aceeași diviziune (zona) cu Bizet.
Fiul Marucăi din prima căsătorie, Constantin Cantacuzino, poreclit Bâzu, a avut o viață demnă de un scenariu de film de aventuri. Crescut în lux, a fost considerat un veritabil playboy interbelic: campion național la motociclism, căpitan al echipei naționale de hochei pe gheață la Campionatele Mondiale și pilot de acrobație aeriană de elita. Bâzu a fost cel mai de succes pilot de vânătoare al României în război. A zburat în peste 600 de misiuni de luptă și a obținut 56 de victorii aeriene confirmate. A doborât avioane sovietice, americane și, după întoarcerea armelor de la 23 august 1944, avioane germane. A rămas faimos pentru curajul nebunesc și tactica să impecabilă în aer. În ianuarie 1948, profitând de o cursă oficială spre Italia, a cerut azil politic și nu s-a mai întors niciodată. Comuniștii i-au retras imediat cetățenia, iar fiica să, viitoarea scriitoare Maria-Ioana Cantacuzino / Oana Orlea, a rămas ostatică în țară și a fost ulterior trimisă în închisorile comuniste la doar 16 ani. Bâzu a murit prematur la Madrid, pe 26 mai 1958, la doar 52 de ani. Maria-Ioana Cantacuzino a murit la 23 iulie 2014, la Maignelay-Montigny, în Franța, la 78 de ani. Trăia în Franța din 1980, când plecase din România și obținuse azil politic.

Cărți :

Noel Malcolm, George Enescu, Humanitas, 2011
Ilie Kogălniceanu, Destăinuiri despre George Enescu, Minerva
Bernard Gavoty, Les souvenirs de Georges Enesco, Kryos Editions
Titu I. Bajenesco, Georges Enesco : Le cœur de la musique roumaine, Editions Les 3 Orangers
Viorel Cosma, George Enescu, Muzicianul de geniu în imagini, Editura ICR
Viorel Cosma, George Enescu, în memoria timpului. Evocari, amintiri, însemnări memorialistice, Editura Casa Radio
Viorel Cosma, Oedipe de George Enescu. Dosarul premierelor 1936-2003, ICR
Viorel Cosma, George Enescu. Un suflet românesc în universalitate, 1998
Viorel Cosma, George Enescu în memoria timpului – evocări, amintiri, însemnări memorialistice, Editura Casa Radio, 2003

Articole :