Lupul intelectual de stepă: Hermann Hesse

admin

Foto: Gret Widmann (†1931), Hermann Hesse, cca 1927–1929. Sursa: Wikimedia Commons. Domeniu public (PD-old-80-1996).

Hermann Karl Hesse (2 iulie 1877 – 9 august 1962) a fost un poet, romancier și pictor elvețian de origine germană. Dintre lucrările sale cele mai cunoscute, amintesc Narcis și Gura de Aur, Demian, Lupul de stepă, Siddhartha și Jocul cu mărgele de sticlă. Aceste cărți sînt despre căutarea autenticității, autocunoașterii și spiritualității unui individ.

« Toate operele lui sînt imbibate de elemente autobiografice care, prin substanțialul lor extract de viață, se ridică fără excepție la rangul de radiografii dintre cele mai sensibile ale sufletului colectiv al unei epoci, cu toate înălțările și căderile, cu toate împlinirile și eșecurile lui, cu toate frămîntările lui », scria George Guțu (1983).

Hermann Hesse s-a născut în orașul Calw care atunci făcea parte din Regatul Württemberg, parte a Imperiului German. Azi este vorba de regiunea Pădurea Neagră din landul Baden-Württemberg.

Tatăl lui Hermann, Johannes Hesse, fiul unui medic, s-a născut în 1847 în Weissenstein, care atunci ținea de Imperiul Rus (acum orașul se numește Paide, județul Järva, Estonia). Johannes Hesse a aparținut minorității germane baltice din regiunea respectiva, aflată atunci în Rusia: astfel fiul său Hermann a fost la naștere atât cetățean al Imperiului German, cât și al Imperiului Rus.

Bunicii lui Hermann au lucrat în India sub auspiciile Misiunii de la Basel, o societate misionară creștină protestantă. Bunicul său, Hermann Gundert, a compilat gramatica în limba malayalam (vorbită de circa 2,88% dintre indieni), și a contribuit la traducerea Bibliei în malayalam.

În 1873, familia Hesse s-a mutat la Calw, unde Johannes a lucrat pentru Calwer Verlagsverein, o editură specializată în texte teologice și cărți școlare.

Hermann avea cinci frați, dar doi dintre ei au murit la început.

Încă din copilărie, Hesse a fost dificil. Într-o scrisoare către soțul ei, mama lui Hermann, Marie, a scris: “Micuțul are o viață în el, o tărie de necrezut, o voință puternică și, pentru cei patru ani de vârstă, o minte cu adevărat uimitoare. Cum poate să exprime toate acestea ? … această luptă internă împotriva temperamentului său tiranic, turbulența lui pasională […] Dumnezeu trebuie să modeleze acest spirit mândru, atunci va deveni ceva nobil și magnific.”

În 1881, când Hesse avea patru ani, familia s-a mutat la Basel, Elveția, rămânând șase ani și apoi revenind la Calw.

La 10 ani Hermann a scris primul său basm, Povestea celor doi frați, de o pagină.

După participarea cu succes la Școala Latină din Göppingen, Hesse a intrat în Seminarul Teologic Evanghelic al Abației Maulbronn în 1891. Elevii au trăit și au studiat la abație, una dintre cele mai frumoase și bine păstrate din Germania, participând la 41 de ore de curs pe săptămână.

Deși Hesse s-a descurcat bine în primele luni, scriind într-o scrisoare că îi plăcea în mod deosebit să scrie eseuri și să traducă poezia greacă clasică în germană, timpul său petrecut în Maulbronn a fost începutul unei grave crize personale.

În martie 1892, Hesse, care încă nu împlinise 15 ani, și-a arătat caracterul rebel și a fugit din Seminar ; a fost găsit pe un câmp o zi mai târziu.

Hesse a început o călătorie prin diferite instituții și școli și a avut mai multe conflicte intense cu părinții săi. În mai a petrecut timp într-o instituție din Bad Boll sub îngrijirea teologului Christoph Friedrich Blumhardt. Ulterior, Hesse a fost plasat într-o instituție mentală din Stetten im Remstal, iar apoi într-o instituție de băieți din Basel. La sfârșitul anului 1892, a participat la Gimnaziul din Cannstatt, acum parte din Stuttgart. În 1893, a trecut examenul de un an, care și-a încheiat școlarizarea. În același an, a început să-și petreacă timpul cu însoțitori mai în vârstă și s-a apucat de băut și de fumat.

Hermann Hesse descrie în mod viu experiențe și anecdote din copilăria și tinerețea sa din Calw: atmosfera și aventurile de pe râu, podul, capela, casele strânse una în alta, locuitorii cu calitățile lor admirabile, ciudățeniile și idiosincraziile lor

Orașul fictiv Gerbersau este pseudonim pentru Calw, imitând numele real al orașului din apropiere Hirsau. Este derivat din cuvîntul german gerber, care înseamnă „tăbăcitoare”. Calw avea o industrie de piele veche de secole, iar în copilăria lui Hesse, influența tăbăcarilor asupra orașului era încă foarte mare. Locul preferat al lui Hermann din Calw a fost podul Sf. Nicolae (Nikolausbrücke), motiv pentru care a fost construită o statuie a lui Hesse acolo în 2002.

Bunicul lui Hermann Hesse, Hermann Gundert, doctor în filozofie și fluent în mai multe limbi, l-a încurajat pe băiat să citească pe larg, oferindu-i acces la biblioteca sa, care era plină de lucrările literaturii mondiale. Toate acestea i-au insuflat lui Hesse ideea că era cetățean al lumii. Fundația sa familială a devenit, a menționat el, « baza unei rezistențe la orice fel de naționalism, care mi-a definit astfel viața ».

Tânărul Hesse a împărtășit cu mama sa, care scria poezie, și dragostea pentru muzică. Hermann a arătat o abilitate precoce pentru rimă, iar până în 1889–90 s-a decis. Hesse știa exact ce dorea să devină : „un poet sau nimic”.

La 17 octombrie 1895, la 18 ani, Hesse a început să lucreze la librăria din Tübingen, care avea o colecție specializată în teologie, filologie și drept. Sarcinile lui au constat în organizarea, ambalarea și arhivarea cărților. După sfârșitul fiecărei zile lucrătoare de douăsprezece ore, Hermann și-a petrecut duminicile lungi și inactive mai degrabă cu cărțile, decât cu prietenii. El a studiat scrierile teologice și mai târziu pe Goethe, Lessing, Schiller și mitologia greacă. De asemenea, a început să citească pe Nietzsche în 1895 ; ideile filosofului despre „pasiune și ordine” în omenire au avut o influență importantă asupra majorității romanelor sale.

Adolescența a fost perioada cea mai dramatică și plină de consecințe din viața sa. Atunci Hesse a fost forțat să se confrunte cu întreaga greutate a instituțiilor care se aflau împotriva lui – familie, biserică, școală, societate – și să lupte cu ele în numele apărării individualității sale. A câștigat, dar nu fără a suferi răni adânci; într-un anumit sens, ficțiunea sa este o serie de repetări ale acestei lupte.

Această căutare a identității și procesul dificil de a se descoperi pe sine au fost subiecte pe care Hesse le-a abordat în romanele sale ulterioare. Poveștile sale erau presărate cu referiri la propriile sale experiențe și analize despre sine.

În 1898, la 21 de ani, Hesse avea un venit respectabil, care i-a permis independența financiară față de părinții săi. În acest timp, s-a concentrat pe lucrările romanticilor germani, inclusiv pe o mare parte din lucrările unor Clemens Brentano, Joseph Freiherr von Eichendorff, Friedrich Hölderlin și Novalis. În scrisori către părinții săi, el a exprimat convingerea că „moralitatea artiștilor este înlocuită de estetică”.

În acest timp, a fost introdus în casa lui Fräulein von Reutern, un prieten al familiei sale. Acolo s-a întâlnit cu oamenii de vârsta lui. Relațiile sale cu contemporanii săi erau „problematice”, prin faptul că majoritatea erau acum la universitate. Acest lucru l-a făcut să se simtă incomod în situații sociale.

De la sfârșitul anului 1899, Hesse a lucrat într-un distins magazin de cărți vechi și antichități din Basel. Prin relațiile de familie, a rămas în contact cu cercurile intelectuale din Basel. În acest mediu cu stimuli bogați, el s-a dezvoltat în continuare spiritual și artistic. În același timp, Basel a oferit solitarului Hesse multe oportunități de retragere într-o viață privată, de auto-explorare artistică, călătorii și rătăciri. În 1900, Hesse a fost scutit de serviciul militar obligatoriu din cauza ochilor (un accident cu artificii, în copilărie). Acesta, împreună cu tulburările nervoase și durerile de cap persistente, i-au afectat întreaga viață.

În 1901, la 24 de ani, Hesse a călătorit pentru prima dată în Italia. În același an, el și-a schimbat locul de muncă și a început să lucreze la anticariatul Wattenwyl din Basel. El a avut mai multe oportunități de a publica poezii și mici texte literare în reviste. Noua sa librărie a fost de acord să publice lucrarea Scrieri postume și Poezii ale lui Hermann Lauscher.

Datorită notelor bune pe care Hesse le-a primit pentru Lauscher, editorul Samuel Fischer s-a interesat de tînărul autor.

În 1902, mama lui Hesse sa a murit după o lungă boală. El nu s-a dus la înmormântarea ei, precizând într-o scrisoare către tatăl său: „Cred că ar fi mai bine pentru noi atât să nu vin, în ciuda dragostei mele pentru mama.”

În 1904, Fischer i-a publicat romanului Peter Camenzind, care a devenit popular în toată Germania. Cartea l-a salvat pe Hesse de sărăcie și obscuritate. El a înțeles că și-ar putea câștiga viața ca scriitor. Sigmund Freud “a lăudat cartea Peter Camenzind, socotind-o drept una dintre lecturile sale preferate”.

Peter Camenzind este povestea unui tânăr îndrăzneț, care se retrage din societatea burgheză pentru un mod de viață mai natural. Romanul i-a inspirat pe mulți tineri germani. Povestea a inspirat Wandervogel, o mișcare de tineret care a promovat ceea ce Hesse însuși a considerat „romantismul de foc”. Hermann a spus că « Peter nu poate inspira o masă de adepți…El nu este făcut pentru viața colectivă. »

La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, Hesse s-a înregistrat ca voluntar în armata imperială, spunând că nu poate sta inactiv, în fața unui șemineu cald, în timp ce alți tineri autori mureau pe front. El a fost găsit inapt pentru luptă, dar a fost repartizat la serviciul care implică îngrijirea prizonierilor de război.

În timp ce majoritatea poeților și autorilor țărilor în război au devenit repede partizanii unor poziții belicoase, Hermann, aparent imun la entuziasmul general al războiului din acea vreme, a scris un eseu intitulat „O Friends, Not These Tones” („O Freunde, nicht diese Töne “), care a fost publicat în Neue Zürcher Zeitung, pe 3 noiembrie. În acest eseu, el a făcut apel la colegii săi intelectuali să nu își piardă rațiunea în fața nebuniei și urii naționaliste.

Apelând la o recunoaștere a moștenirii comune a Europei, Hesse a scris: « […] că iubirea este mai mare decât ura ; că pacea e mai nobilă decât războiul. » Hermann, pentru prima dată, s-a aflat în mijlocul unui conflict politic grav, atacat de presa germană și evitat de prieteni vechi. Cu toate acestea, el a primit sprijin din partea prietenului său Theodor Heuss și al scriitorului francez Romain Rolland, care l-a vizitat în august 1915. În 1917, Hesse i-a scris lui Rolland: „Încercarea de a aplica dragostea în problemele politice a eșuat”.

Când Hesse a revenit la viața civilă în 1919, căsătoria i s-a destrămat. Soția sa a avut un episod sever de psihoză, dar, chiar și după recuperarea ei, Hermann nu a văzut niciun viitor posibil cu ea. Casa lor din Berna a fost împărțită, copiii lor au fost cazați în pensiuni și pe la rude, iar scriitorul s-a instalat singur la mijlocul lunii aprilie în Ticino. A ocupat o casă mică în apropiere de Minusio (aproape de Locarno).

La 11 mai s-a mutat în orașul Montagnola și a închiriat patru camere mici într-un castel numit « Casa Camuzzi ». Aici a continuat să scrie și a început să picteze, activitate reflectată în următoarea sa poveste majoră, Ultima vară a lui Klingsor, publicată în 1920. Acest nou început în diferite împrejurimi i-a adus mulțumire, iar Hesse a numit ulterior primul an în Ticino „cel mai complet, cel mai prolific, perioada cea mai harnică și cea mai pasionată a vieții mele.”

Romanul lui din 1919, Demian, a fost puternic influențat de interesul autorului pentru psihanaliză. Povestea se învârte în jurul frămîntărilor lui Emil Sinclair, protagonistul romanului, prins între două lumi: cea a superficialității și a iluziei și cea a adevărului și realității spirituale. Hesse a fost supus psihanalizei de însuși Carl Jung, iar Demian este plin de simbolismul jungian și freudian, în special la nivelul conflictului dintre dorințele unui tânăr și moravurile stricte stabilite de figurile părintești.

În 1922, a apărut romanul Siddhartha, care exprimă dragostea pentru cultura indiană și filozofia budistă cu care Hesse se întîlnise mai devreme în viața. Blamare a lumii guvernate de bani şi de putere, elogiu al vieţii contemplative şi al peisajului unei Indii recreate cu măiestrie, Siddhartha este, în esenţă, un roman iniţiatic, devenit, de-a lungul timpului, un text “sacru”. Simplitatea și natura lirică a limbajului din Siddhartha au provocat emoție de-a lungul anilor. După traducerea sa în engleză, cartea a avut o influență enormă asupra culturii americane în anii 1960 și 1970.

În 1924, Hesse s-a căsătorit cu cântăreața Ruth Wenger, fiica scriitoarei elvețiene Lisa Wenger. Această căsătorie nu a cunoscut stabilitatea.

În 1923, Hesse (46 de ani) a primit cetățenia elvețiană. Următoarele sale opere majore, Kurgast (1925) și Călătoria de la Nuremberg (1927), au fost narațiuni autobiografice și au prefigurat următorul roman al lui Hesse, Lupul de stepă / Steppenwolf, care a fost publicat în 1927.

Lupul de stepă este o capodoperă a literaturii existențialiste și psihologice, profund influențată de psihanaliza lui Carl Jung. Cartea explorează criza de identitate, izolarea și conflictul interior dintre natura spirituală și cea animalică a omului.

Lupul de stepă spune povestea unei crize a intelectualului îmbătrânit. Cartea urmăreşte traseul psihologic şi emoţional al lui Harry Haller (a se citi Herman Hesse), un savant neadaptat societăţii şi epocii în care trăieşe, intolerant la superficialitatea celor din jur. Haller apare a fi jumătate om şi jumătate lup – singuratic, introspect, taciturn. Romanul descrie conflictul dintre acceptarea burgheză și autorealizarea spirituală a unui om de 50 de ani.

La scurt timp după noul său roman de succes, s-a abătut de la singurătatea lui Steppenwolf și s-a căsătorit cu istoricul de artă Ninon Dolbin, fiica unui avocat evreu din Cernăuți.

În 1931, Hesse a părăsit castelul « Casa Camuzzi » și s-a mutat cu Ninon într-o casă mare (Casa Hesse) din apropiere de Montagnola, care a fost construită după dorințele sale.

Această schimbare a fost reflectată în romanul Narcis și Gura de Aur, apărut în 1930. Cartea oferă una dintre cele mai faimoase explorări filozofice ale lui Hesse. Cele două personaje principale, care apar în titlului romanului, reflectă două căi diferite ale vieții: cea religioasă și cea artistică. Analizând viciile și virtuțile ambelor, Hesse oferă reflecții profunde asupra caracterului uman, care rămân relevante pentru zilele noastre. Hesse era cunoscut ca un om solitar, pasionat de plimbările lungi și devotat auto-explorării artistice – fapt care se reflectă puternic în Narcis și Gura de Aur.

În 1931, Hesse a început să planifice ceea ce va deveni ultima sa lucrare importantă, Jocul cu mărgele de sticlă / The Glass Bead Game (a.k.a. Magister Ludi).

În 1932, ca studiu preliminar, a lansat romanul Călătorie spre est.

Hesse a observat cu îngrijorare ascensiunea nazismului la putere în Germania. În 1933, Bertolt Brecht și Thomas Mann au plecat în exil, ajutați de Hesse. În acest fel, el a încercat să lucreze împotriva lui Hitler, a artei și literaturii naziste. Cea de-a treia soție a lui Hermann era evreică, ea își exprimase public opoziția față de antisemitism cu mult timp înainte. Nazismul a reprezentat opusul lucrurilor în care credea Hesse. El a publicat opera autorilor evrei interziși, inclusiv pe Franz Kafka.

Hermann Hesse a respins nazismul ca ideologie. Era profund ostil naționalismului agresiv, militarismului, antisemitismului și conformismului colectiv pe care le vedea în Germania nazistă. Nu a fost însă un militant politic antinazist în sensul clasic.

A ajutat concret scriitori persecutați. Printre cei sprijiniți s-au numărat Walter Benjamin, Robert Musil, Peter Weiss și Siegfried Kracauer.

În anii regimului nazist a sprijinit autori germani aflați în exil sau marginalizați și a continuat să recomande și să recenzeze autori evrei, într-o perioadă în care regimul încerca să-i elimine din viața culturală germană.

A refuzat să se conformeze politicii culturale naziste. Textele sale au devenit din ce în ce mai incomode pentru regim. În Germania nazistă, publicarea lui Hesse a întâmpinat restricții. La sfârșitul anilor ‘30, revistele germane au încetat publicarea operei lui Hesse, iar naziștii au interzis-o în cele din urmă.

Poziția lui era în primul rând morală și umanistă. Încă din Primul Război Mondial, Hesse atacase isteria naționalistă. În celebrul eseu din 1914, O Freunde, nicht diese Töne! („O, prieteni, nu aceste tonuri!”), îi îndemna pe intelectuali să nu se lase antrenați de ura dintre națiuni.

în 1933, Thomas Mann se afla într-un turneu de conferințe în străinătate când Hitler a ajuns la putere. A decis să nu se mai întoarcă în Germania. În martie 1933, Mann l-a vizitat pe Hesse la Montagnola, în Elveția. Hesse i-a oferit sprijin moral și un punct de sprijin în primele săptămâni ale exilului. Cei doi au purtat conversații îndelungate, pe care Mann avea să le amintească ulterior cu multă recunoștință. Hesse nu a organizat propriu-zis fuga lui Mann din Germania, dar l-a ajutat să traverseze această perioadă dificilă. Naziștii i-au ars lui Mann scrierile politice, i-au retras cetățenia; în timpul războiului, Mann a ținut discursuri radio adresate germanilor împotriva regimului nazist.

Hesse a ajutat și alți refugiați. A intervenit pe lângă autoritățile elvețiene, a pus intelectuali persecutați în legătură cu edituri și le-a oferit inclusiv ajutor financiar.

Stefan Zweig, evreu austriac, a fost direct vizat: naziștii i-au ars operele. A emigrat în Marea Britanie și apoi în Brazilia și a continuat să scrie împotriva regimului.

În schimb, Martin Heidegger intrat în NSDAP la 1 mai 1933, a devenit rector al Universității din Freiburg și a participat la Gleichschaltung, alinierea universității la noul regim. A demisionat ca rector în 1934, dar a rămas membru al partidului nazist până în 1945.

Revenind la Hesse, viața lui a fost un compromis incomod între absolutismul său spiritual, care l-a împins în direcția izolării irascibile și a nevoilor sale umane, care l-au adus alături de soții, copii și case pe care nu le-a dorit sau acceptat niciodată. Căsătorit de trei ori, era nemulțumit ca soț și ca tată, iar personajele din cărțile sale exprimă în mare parte ambele roluri. Ultimul său roman, „Jocul mărgele de sticlă”, este o fantezie futuristă despre o academie de savanți populată de bărbați singuri.

Jocul cu mărgele de sticlă a fost tipărit în 1943 în Elveția. Este o fantezie despre o ordine intelectuală misterioasă, la același nivel eroic și ascetic precum cel al iezuiților, bazată pe exercitarea meditației ca un fel de terapie. Romanul are o structură riguroasă în care conceptul jocului și rolul său în civilizație evocă idei din cartea Homo ludens scrisă de către savantul olandez Johan Huizinga.

Hesse a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură în 1946, “for his inspired writings which, while growing in boldness and penetration, exemplify the classical humanitarian ideals and high qualities of style.” Bolnav, Hesse (69 de ani) nu s-a putut deplasa la ceremonie. Premiul a fost înmînat ministrului elvețian al culturii.

În 1961, Hesse avea leucemie. În seara de 8 august 1962, el a ascultat o sonată de Mozart, iar soția sa i-a citit cu voce tare, așa cum o făcea în fiecare seară. Spre dimineață, Hesse a murit în somn, în urma unei hemoragii cerebrale. A fost înmormântat în cimitirul S.Abbondio dintre Montagnola și Lugano în după-amiaza zilei de 11 august.

Heiner Hesse, al doilea băiat al lui Hermann, făcut cu Maria Bernoulli, a preluat de la Ninon, după moartea ei în 1966, drepturile asupra operei tatălui său. El a fost timp de peste 35 de ani administratorul operei lui Hermann. A strîns peste 2000 de acuarele. A încercat să cumpere castelul « Casa Camuzzi » din Montagnola, dar nu a reușit. Castelul a fost divizat în apartamente care s-au vîndut separat. Heiner a murit în 2003. Administrarea operei a trecut la Silver Hesse, cel mai vîrstnic băiat al lui Heiner, născut în 1942; în 2015 acesta încă trăia în Zürich.

Hermann Hesse este important fiindcă a transformat literatura într-o explorare a libertății interioare, a identității și a sensului existenței. A încercat să răspundă unei întrebări care traversează toate epocile: cum poate omul să devină el însuși într-o lume care încearcă permanent să-i spună cine trebuie să fie?

Hesse a apărat individul împotriva conformismului (Demian), a construit o punte între civilizația occidentală și cea orientală (Siddharta), a explorat contradicțiile naturii umane (Lupul de stepă), a apărat cultura și spiritualitatea în fața barbariei (Jocul cu mărgele de sticlă), a arătat că viața interioară nu se încheie odată cu tinerețea.

Muzee: