La Cigale de la Fontaine

admin

Hyacinthe Rigaud, Portretul lui Jean de La Fontaine, secolul al XVII-lea. Musée Carnavalet, Paris. Domeniu public. Reproducere: Paris Musées, CC0.

La 405 ani de la nașterea lui Jean de La Fontaine (1621-1695), fabulele sale, pentru care e celebru, sînt încă actuale.

La Fontaine a produs o operă literară extraordinară: 239 de fabule, povestiri în versuri, poezii, piese de teatru, povești, librete de opera.

La Fontaine a avut o viața plină, a avut succes, a strălucit la vîrf, a reușit în viața.

De ce spun asta ?

s-a născut în 1621, la Château-Thierry, în Champagne, într-o familie burgheză prosperă. Tatăl său, Charles de La Fontaine, deținea o funcție în administrația apelor și pădurilor
a crescut într-o vila foarte mare (« hôtel particulier »), azi muzeul omonim
a beneficiat de o educație solidă, specifică burgheziei înstărite franceze din secolul al XVII-lea. A studiat latina, literatura clasică, retorica, teologia și dreptul, dar nu a urmat un parcurs universitar obișnuit.
la 20 de ani, La Fontaine a intrat la Oratoriu, o congregație catolică dedicată educației și formării religioase. A studiat la Paris și la Juilly, dar a abandonat după aproximativ 18 luni. Nu avea vocație sacerdotală. Îl atrăgeau mai mult literatura și viața intelectuală decât disciplina religioasă. A continuat să citească intens, inclusiv poezie și literatură profană.
după abandonarea carierei religioase, La Fontaine a studiat dreptul. În 1649, la 28 de ani, După studiile de drept, a obținut în 1649 titlul de “avocat au Parlement de Paris”, adică avocat admis pe lângă această instanță. “Parlamentul” din Paris (Parlement de Paris), nu era un parlament legislativ, precum cel de astăzi, ci cea mai importantă instanță de justiție a regatului Franței. În Franța Vechiului Regim (Ancien Régime), parlamentele erau curți suverane de justiție, nu adunări de deputați aleși de populație.
nu a devenit însă un avocat practicant cunoscut. Pregătirea juridică îi permitea să preia funcția administrativă a tatălui său, cea de maître des Eaux et Forêts (responsabil cu administrarea apelor și pădurilor).
dar el citea Esop, Fedru, Horatiu, Virgiliu, Rabelais, Malherbe, Terentiu (autorul expresiei „Homo sum, humani nihil a me alienum puto” / „Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin.”)
la Paris, La Fontaine frecventa un cerc de tineri intelectuali numit Les Chevaliers de la Table Ronde. Printre prietenii săi se numărau:
- François de Maucroix, prieten din copilărie, devenit traducător și poet.
- Paul Pellisson, scriitor și viitor apropiat al lui Fouquet.
- Antoine Furetière, scriitor și lexicograf.
- François Charpentier, om de litere.
cînd Jean avea 26 ani părinții îi aranjează în 1647 o căsătorie cu o fată de 14 ani, Marie Hericart, cultivată și pasionată de literatura, pe care o va neglija în favoarea societății libertine din Paris; ea îi va dărui un fiu, Charles, în 1653 ; pe fondul dificultăților financiare, își vor separa bunurile în 1658.
a intrat în 1658 în serviciul lui Nicolas Fouquet, « surintendant des finances », adică ministru de finanțe (din 1653 până în 1661). Fouquet Îl angajează pe La Fontaine pe post de poet personal și-l plătește cu 1000 livre pe an (azi ar fi 10000-20000 euro).
acest contract de mecenat, adesea numit „pensia poetică”, includea o clauză neobișnuită: în schimbul acestei sume, La Fontaine accepta să-și plătească binefăcătorul „în sferturi” (trimestre) sub formă de poezii sau versuri care sărbătoreau gloria superintendentului și a moșiei sale de la Vaux-le-Vicomte. Această sumă reprezenta un venit excelent pentru acea vreme, permițându-i poetului să se dedice pe deplin artei sale, liber de constrângeri financiare, până la arestarea dramatică a lui Fouquet în septembrie 1661.
in acea perioadă Fouquet era un adevărat Mecena pentru poeții francezi.
Fouquet a trăit pe picior mare, a cheltuit enorm, a organizat petreceri fastuoase. A construit luxosul castel Vaux-le-Vicomte. De unde bani ? Nicolas Fouquet a deturnat fonduri publice; la ordinul lui Louis XIV, a fost arestat de d’Artagnan. Nu a fost executat, a murit în închisoare în 1680. Lui La Fontaine nu i s-a iertat fidelitatea fată de Fouquet.
a beneficiat de relații sociale extraordinare : a intrat în 1664 în serviciul ducesei de Bouillon, Marie Anne Mancini, cea mai tânără – și frumoasa – dintre nepoatele cardinalului Mazarin, care era prim ministru. Aceasta se plictisea în marele ei castel, cît timp soțul ei călătorea. L-a angajat pe La Fontaine sa o distreze ; el a facut-o scriind povești. Atunci a început sa scrie și fabule, primul volum apărînd în 1668. Îl dedică regelui.
a fost apoi în serviciul ducesei d’Orléans. La palatul Luxembourg din Paris, reședința ducesei de Orléans, La Fontaine îi cunoaște, printre alții, pe La Rochefoulcauld, pe Madame de Sévigné și pe Madame de La Fayette. Odată cu moartea ducesei de Orléans (1672), La Fontaine a pierdut mult din punct de vedere al situației sale materiale
dîn fericire pentru el, și-a găsit o nouă protectoare: Marguerite de La Sablière, a cărei reședința oficială se afla în strada Saint Honoré. Acolo l-a cunoscut, printre alții, pe Charles Perrault. A fost protejat și de Marchiza de Montespan (amanta regelui Ludovic al XIV-lea).
a fost prieten cu Molière, a fost protejat de La Rochefoucauld ; Racine îi era var prin alianta
a fost contemporan cu Descartes, Fénelon, Pascal, Poussin, Le Brun, Sully
a trăit într-o perioada de glorie a Franței, pe durata domniei lui Louis XIV (72 de ani, din care 54 singur)
a devenit membru al Academiei Franceze în 1684, la 63 ani, alaturi de Boileau (istoricul lui Louis XIV). A ocupat fotoliul 24. Pe acest fotoliu s-au asezat apoi altii, printre care Sully Prudhomme (Nobel în 1901), Henri Poincaré, Jean-François Revel și Max Gallo.
a cheltuit tot ce a cîștigat ; dupa moartea tatălui sau, a vîndut bunurile funciare, pt a le transforma în lichiditățile necesare pentru a trai ca la Paris, nu ca în provincie. A profitat de ospitalitatea doamnelor bogate. La Academie era primul la incasarea jetoanelor de prezență care asigurau un minim necesar. Banii i-au asigurat și o anume libertate de expresie. În termenii fabulelor sale, La Fontaine a fost o cicadă.
a trăit 74 de ani, într-o epoca în care speranta de viața la nastere în Franta era de 25 de ani (media era trasa în jos de mortalitatea infantila). Louis XIV a trăit 77 de ani.

A scris 4 fabule celebre :

La Cigale et la Fourmi („Cicadă și furnica”)*
Le Corbeau et le Renard („Corbul și vulpea”)
Le Loup et l’Agneau („Lupul și mielul”)
Le Renard et la Cigogne („Vulpea și barza”)

*Noi am fost obișnuiți cu greierele și furnica, dar la cigale e o cicadă, alt ordin de insecte – hemiptere – decît cel din care face parte greierele – ortoptere.

La Fontaine a ales cicadă (la cigale) pentru că era simbolul perfect al vieții lipsite de griji: cântă toată vara, trăiește în prezent și pare să nu se preocupe deloc de viitor.

Dar mai există un motiv foarte interesant: La Fontaine nu a inventat povestea. A preluat-o din antichitatea greacă. Cicadă era deja personajul fabulei lui Esop, din secolul al VI-lea î.Hr.

În versiunea greacă, personajul era tot cicadă (tettix), nu greierele.

La Fontaine a păstrat opoziția simbolică dintre cele două insecte:

Cicadă – cântă, se bucură de vară, nu acumulează provizii.
Furnica – muncește, economisește, se pregătește pentru iarnă.

Una reprezintă plăcerea prezentului, cealaltă prevederea și disciplina.

Cicadă era și simbolul poetului. În cultura Greciei antice, cicadă nu era doar o insectă gălăgioasă. Era asociată cu muzica, poezia și inspirația artistică. De aceea, fabula permite și o interpretare mai subtilă: cicadă este artistul, iar furnica este omul preocupat exclusiv de acumularea bunurilor materiale.

Pe de alta parte, entomologul Jean-Henri Fabre a observat că fabula este complet nerealistă din punct de vedere zoologic:

Cicadele adulte mor, în general, înainte de venirea iernii.
Nu mănâncă muște și viermi, ci se hrănesc cu seva plantelor.
Nu au nevoie să strângă provizii pentru iarnă.

În limba franceza, atit cicadă, cît și furnica sînt substantive feminine. În ediția Hachette din 1867, ilustrația, realizata de Gustave Doré, pune fată în fată două femei :

Furnica este reprezentata de o femeie matură, plinuță, de brîul căreia atîrnă o foarfeca; ea croșetează ceva pentru cei doi copii ; ea este deci rațională, muncitoare, harnica, tine casa, este un stîlp al familiei ; are părul acoperit. Ea o priveste de sus (două trepte) de pe prispa casei pe femeia-cicadă
Cicadă este reprezentat de o fată tinara, cu chitara, fara griji, fara angajamente ; are părul strîns, dar descoperit. Ea are privirea în pămînt, nu o infrunta pe furnica; e în poziția celui pedepsit.

Gustave Doré (1832–1883), La Cigale et la Fourmi, ilustrație pentru fabulele lui Jean de La Fontaine, 1867. Domeniu public. Sursa: Wikimedia Commons.

Morala este prezență aproape intotdeauna în fabulele sale. La sfîrșitul celei despre cicadă și furnica, acesta din urma Îl persiflează pe greiere :

« — Vous chantiez ? j’en suis fort aise.

Eh bien ! dansez maintenant. »

Cine erau personajele, în realitatea socială și politică a vremii ?

Cicadă era Nicolas Fouquet, cheltuitor, spectaculos, ambițios, ministru de finanțe pînă în 1661
Furnica era Jean-Baptiste Colbert (ministru de finanțe din 1661 pînă în 1683, recomandat de Mazarin lui Louis XIV), sobru, centralist, dirijist, obsedat de acumularea de bani pentru regat.

Replica finală arată și raportul de forțe din 1661, cînd Fouquet este arestat (dupa ani de zile în care Colbert îi aratase regelui cum Fouquet deturna banii) și inlocuit cu Colbert.

La Fontaine s-a folosit deci de animale pentru a realiza o larga panorama a societății de atunci. El îi înfățișează (dar nu îi judecă) deopotriva pe cei mari (regele și curtenii) și pe cei mici (țăranii, artizanii).

Regele este incarnat de leu (orgolios, atotputernic, deseori injust, crud) în « Le Lion, le Loup et le Renard ». Alteori e generos (în « Le Lion et le Rat »).
Curtenii sînt descriși ca niște paraziți (în « Le Berger et le Roi »), lingusitori (vulpea din « La Cour du lion » și « Le Lion malade et le Renard »).

Jean de La Fontaine a trăit, în bună măsură, asemenea cicadei din propria fabulă. A cântat, a iubit, a frecventat saloanele, a cultivat prietenia și plăcerile vieții, lăsând adesea grija zilei de mâine în seama protectorilor săi.

Nu a fost însă o cicadă leneșă. A muncit pentru ceea ce iubea: literatura.

Poate că în această contradicție se ascunde adevărata frumusețe a fabulei. Furnica strânge provizii pentru iarnă, în vreme ce cicadă oferă lumii cântecul ei.

Patru secole mai tîrziu, nu mai știm ce a strâns furnica în hambar. Dar cântecul cicadei continuă să se audă. Inclusiv în piața Charles de Gaulle, dupa 8, cînd e plin de clienți la cafenele.

Filme:

Jean de la Fontaine, le défi (2007)
Jean de la Fontaine, fidèle et rebelle (2007)
Jean de La Fontaine, l’homme qui aimait les fables – ARTE

Ce era pe la noi atunci :

Sub suzeranitate otomană, Țara Românească era condusă de Matei Basarab (1632-1654), iar Moldova de Vasile Lupu (1634-1653) ; ambiția lui Lupu de a-și extinde controlul asupra Țării Românești a dus la 3 bătălii (Focșani 1637, Ojogeni 1639, Finta 1653), toate cîștigate de Basarab ; Lupu a fugit și a murit la Istanbul, lăsînd Moldova ruinata financiar. Transilvania se afla sub dinastia Rakoczi.
1640 : prima carte în limba română tipărită în Țara Românească: Pravila bisericească tradusa de Mihail Moxa (călugăr oltean) din slava, tipărită la Govora
1642-1647 : Grigore Ureche scrie Letopisetul Țării Moldovei
1643 : apare Cartea Românească de învățătură (Cazania) a Mitropolitului Varlaam
1669 : Prima scriere a unui român tipărită la Paris : Ecrit d’un seigneur moldave sur la croyance des Grecs, de Nicolae Milescu
1685-1687 : Miron Costin scrie De neamul Moldovenilor (publicată de Kogălniceanu în 1852)
1694 : Constantin Brîncoveanu înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Prințiară de la Sfîntul Sava, la București. Primul conducător și profesor principal al Academiei a fost cărturarul grec Sevastos Kyminites. Programa Academiei era una de nivel european, îmbinând tradiția bizantină cu ideile pre-iluministe:
Filozofie și Logică: se studiau textele lui Aristotel, dar și comentariile neo-aristotelice (în special cele ale lui Teofil Corydaleu).
Științe exacte: matematică (geometrie, aritmetică), astronomie și fizică.
Umaniste: retorică, poezie, istorie și geografie.
Teologie: studiul textelor patristice și al dogmei creștine.