Despre vânători și vânați
După ce am citit cartea Vânătorii de zmeie
Unii sunt vânători, alții vânat.
E nasol să fii vânat. Suferi, plângi, te doare rău, vrei să mori; uneori îți iese și mori și gata. Lui Hassan i-a ieșit: a suferit mereu, din cauza că era chipurile inferior, căci hazar, analfabet, căci hazar-slugă, violat, căci hazar, nefericit, căci sărac și neștiutor despre tatăl său adevărat. Împușcat în cap de niște cretini.
Lui Sohrab i-a ieșit suferința, nu și sinuciderea; a dus-o cu el în America și a înălțat-o cu zmeul, când a emis primul început de zâmbet.
O carte despre suferința celor vânați și răutatea absolută a vânătorilor.
Una e să vânezi zmee și alta e să vânezi oameni și să-i ucizi, că așa vrei tu.
Loialitatea lui Hassan e adevărată, indiscutabilă, e bazată pe prietenia fraților neștiuți, dar e și soluția supraviețuirii.
Lașitatea copilului Amir poate este scuzabilă, în condițiile Afganistanului de atunci. Abuzurile vânătorilor asupra vânaților au loc și azi, în multe țări. Salvarea lui Sohrab și adoptarea lui repară un zmeu stricat și dă o șansă unui copil care ar fi fost distrus dacă ar fi rămas în țara lui. Vina lui Amir e un zmeu negru care stă pe cer toată viața, dar care îl ajută să găsească soarele.
Un munte de tristețe este acea țară, pe văile sale curgând lacrimile celor morți și ale celor care îi plâng. Frate cu alți munți, din alte țări, căci suferința e universală, e peste tot unde niște asasini își distrug semenii buni, calzi, nevinovați.
Zmeul lui Hassan a căzut pe o stradă. Zmeul lui Amir a ajuns în America și a reușit să aibă o viață, să se înalțe, să facă bine, să înalțe aspirații.
Suferința provocată de cultura locală e permanentă în istorie. Baba suferă că are un copil ilegitim cu nevasta servitorului, Ali și Hassan suferă că sunt tratați ca specie inferioară, Soraya suferă că nu are voie să vorbească cu tânărul pe care îl place etc. Abderațiile culturale care glorifică forța bărbaților și aneantizează drepturile femeilor sunt cunoscute; această carte e încă o mărturie a inegalității în cadrul speciei.
Afganistanul e o țară muntoasă, plină cu munți de suferință. Munți de cadavre, munți de lacrimi uscate, munți de prostie și de răutate justificată religios.
Cartea povestește despre conflictul dintre bine și rău, dintre un Amir adult, Hassan, Sohrab și asasinii abuzatori precum Assef, complicii precum Kamal și Wali, talibanii. Dintre cei vânați și vânători. Dintre femeile care încearcă să ofere viață, bunăstare, fericire și bărbați cretini.
Dacă în Kabulul copilăriei lui Amir femeile aveau o anumită libertate și acces la educație, regimul ulterior le-a închis în chador.
Amir începe cu o traumă infantilă, trăiește cu o vinovăție cronică. Amir crește fără mamă, în fața unui tată distant, căruia încearcă să îi câștige iubirea, recunoașterea – bazată pe performanța vânătorească masculină de zmeu. Ești „zmeu” dacă dobori zmee. Amir îl respinge pe Hassan ca să scape de oglinda lașității sale. Îi înscenează furtul banilor și ceasului ca să își reducă vinovăția, dar efectul e invers. Va fi urmărit mereu de un sentiment de impostură. Lupta fizică cu Assef e simbolică; Amir primește loviturile îndurate odinioară de Hassan; este cumva eliberat? Nu cred. Iertarea de sine poate fi un rezultat. Care însă nu îi este de folos lui Hassan.
Hassan este ancora morală a cărții. Amir este un om supus greșelii, Hassan este omul ideal și pur, onest, cinstit, înțelept – aproape ireal; un simbol al inocenței pierdute. Hassan este loial, se sacrifică și îl iartă pe Amir pentru porcăriile pe care i le face. El alege tăcerea pentru a proteja relația cu Amir și pentru a nu-l face de rușine. Stima de sine a lui Hassan e stabilă, fermă; a lui Amir e lichidă, volatilă. Cine câștigă? La capătul drumului, Hassan moare împușcat, iar Amir trăiește în America.
Baba e ce trebuia să fie atunci. Atât îl lăsa cultura locală să fie.
Vânătorii de zmeie e un roman, nu e real life; probabil că real life a fost mult mai dură. Faptul că Amir se reîntâlnește cu Assef poate fi tras de păr, dar într-un film hollywoodian Amir l-ar fi ucis și i-ar fi ucis și pe ceilalți care i-au făcut rău. Amir scapă cu viață în bătaia cu Assef, deși în mod normal nu ar fi avut nicio șansă. Scriitorul a vrut ca binele să câștige; nu îl putea lăsa pe Assef să îl omoare – și așa țara aceea a suferit enorm. Faptul că Amir reușește să îl scoată din țară pe Sohrab e un miracol, e anormal, având în vedere situația de pe teren, dar așa sunt ficțiunile: mai lasă uneori și pe cei buni să câștige.
